Tatiana Dănciulescu

Cine ești, dincolo de titluri? Cum te-ai descrie, dincolo de meserie sau funcție?​

Sunt o persoană orientată către introspecție și, în același timp, creativă. Nu îmi găsesc liniștea până nu duc la capăt toate ideile pe care le am, iar acest lucru îmi oferă un sentiment profund de satisfacție. Sunt un om care s-a construit pe sine: mi-am conturat modul în care vreau să trăiesc, cariera, viața, gândirea. Atunci când întâmpin o problemă, sunt orientată către soluții și rezultate – nu renunț. Învăț continuu și mă dezvolt constant, iar în această etapă a vieții mele am adăugat și un strop de înțelepciune, mai ales prin faptul că sunt mama unui băiețel de 5 ani, alături de care am redescoperit firul ierbii – atât la propriu, cât și la figurat.

​

Care este povestea ta? Dacă te-ai opri o clipă și ai privi în urmă la drumul tău, ce momente, oameni sau alegeri simți că te-au adus unde ești azi?​

Dacă ar fi să mă raportez la Tatiana, omul adult și nu copilul, aș spune că alegerea de a nu renunța, de a nu-mi da ocazia să cad și ambiția de a-mi vedea visul cu ochii sunt cele care m-au determinat să continui și să-mi construiesc o carieră într-un domeniu pe care l-am dezvoltat de la zero.

​

Ce te face să simți că îți urmezi drumul tău, autentic?​

Faptul că mă gândesc non-stop la munca mea – la ce am făcut deja, la ce pot îmbunătăți și la direcțiile de dezvoltare – este un capitol fără sfârșit pentru mine. Simt că este mai mult decât o simplă muncă sau o carieră: este o misiune pe care vreau să o urmez toată viața.

​

Ce crezi că te diferențiază în felul în care faci ceea ce faci?​

În primul rând, faptul că am îndrăznit să văd lucrurile dintr-o altă perspectivă, să pun accent pe umanitate și pe dorința de a da mai departe din ceea ce știu...

​

De unde vine pasiunea ta? Ți-o amintești din copilărie, de la cineva anume?

Pasiunea mea pentru muzică vine din copilărie, cel mai probabil din momentul în care tatăl meu m-a introdus în această lume. Am avut norocul ca părinții mei să mă îndrume și să mă susțină să urmez liceul de muzică – secția pian principal –, iar mai târziu mi-au oferit libertatea de a alege să merg la facultatea de psihologie. Această combinație m-a ajutat să îmbin cele două domenii și să creez Metoda Piano Therapy.

​

Ce oameni, locuri sau întâmplări ți-au modelat parcursul? ​

Probabil că faptul că, în copilărie, petreceam foarte mult timp citind, reflectând și cântând la pian a contat mult pentru parcursul meu ulterior și m-a modelat. Eram un copil introvertit, a cărui viață interioară era mult mai interesantă decât cea exterioară.

​

Ai avut vreodată sentimentul că alegerea ta nu e „valoroasă” pentru alții? Cum ai depășit acel moment?​

Au existat persoane din domeniul meu care nu au considerat valoroasă munca mea, însă am depășit foarte ușor aceste momente. Sunt atât de absorbită de ceea ce fac, încât tot ce îmi doresc este să duc la bun sfârșit proiectele în care cred. Lucrurile care mă afectează cu adevărat nu vin din exterior, pentru că nu am căutat niciodată validarea celor din jur, ci din interior – din faptul că, uneori, simt că nu am reușit să fac un lucru la nivelul dorit, după propriile mele standarde.

​

Ce înseamnă pentru tine să creezi/ construiești/ descoperi?

Pentru mine, este un mod de a fi. Asta am făcut dintotdeauna: am învățat, am descoperit, iar apoi am creat – și continui să creez. Deși am reușit să aduc Metoda Piano Therapy în punctul în care este recunoscută de comunitatea științifică internațională, nu simt că munca este încheiată. Lucrez în continuare la ea, încercând să o perfecționez, cu scopul de a ajuta și mai mult, în moduri cât mai diverse, copiii cu nevoi speciale.

​

Ce vrei să transmiți prin munca ta?

Prin Metoda Piano Therapy, îmi doresc să ofer un exemplu pozitiv în societate și să transmit faptul că, prin intermediul pianului, copiii cu autism își pot dezvolta abilitățile și, mai mult decât atât, pot excela în domeniul muzical.

​

Ai o rutină sau un ritual care te ajută să te reconectezi cu sensul a ceea ce faci?

Într-adevăr, în rutina zilnică și în mulțimea lucrurilor pe care trebuie să le fac, mai alunec uneori pe cărări care mă îndepărtează de la sensul a ceea ce fac. Însă ceea ce mă ajută foarte mult este faptul că, la începutul anului – când am câteva zile libere și reușesc să mă deconectez de la ritmul obișnuit –, îmi stabilesc obiectivele pentru anul respectiv, în funcție de sensul și direcția în care doresc să evoluez. Apoi, în momentele în care mă simt copleșită de prea multe sarcini, revin la acea listă și prioritizez doar ceea ce este cu adevărat important pentru mine și ce mă ajută, cu adevărat, să cresc.

​

Ce înseamnă pentru tine să fii vizibilă? E o nevoie, o provocare, o alegere?

Sunt o persoană cu o structură introvertă, chiar dacă, de-a lungul timpului, am fost nevoită să maschez acest lucru în viața de zi cu zi. Însă sinele meu autentic se regăsește în acea zonă, motiv pentru care vizibilitatea publică nu îmi este tocmai confortabilă. Tocmai de aceea, nu am căutat niciodată, în mod intenționat, situații în care să ies în prim-plan. Cu toate acestea, atunci când au apărut ocazii — invitații la emisiuni, interviuri, conferințe — îmi reaminteam că nu este vorba despre mine, ci despre munca mea. Îmi spuneam că este important să comunic ceea ce fac, pentru a putea ajuta un număr cât mai mare de copii. Așa îmi aduceam aminte de misiunea pe care o am și reușeam să accept cu mai multă ușurință această expunere.

​

Ți s-a întâmplat să fii subestimată pentru că ești femeie?

Domeniul în care activez este predominant format din femei, așa că, din acest punct de vedere, nu am simțit că sunt subestimată sau nedreptățită. Însă mi-a fost extrem de greu după ce am devenit mamă. Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă să fii femeie: să fii nevoită să spui stop anilor de muncă și carierei pe care ai construit-o cu greu, pentru a avea grijă de un pui de om, pe care îl vei iubi mai mult decât ți-ai imaginat vreodată că ești capabilă și pentru care reprezinți întregul univers.

 

Mi-a fost greu și când am fost nevoită să iau o pauză, dar și când a trebuit să revin. Eram mereu cuprinsă de sentimente de vinovăție: dacă mergeam la serviciu, mă simțeam vinovată că îl las pe cel mic acasă; dacă rămâneam acasă, simțeam că nu mă implic suficient la muncă. Pe lângă rolul atât de complex pe care îl aveam ca mamă, a trebuit să gestionez și epuizarea, și faptul că, după perioada de bebelușie, am fost nevoită să o iau de la zero cu cariera. Nu mă mai aștepta nimic: a trebuit să găsesc din nou un sediu, copii, colege care să mă susțină.

 

Aceasta este realitatea cu care se confruntă multe mame: sunt nevoite, de multe ori, să renunțe la ceea ce iubesc, la cariera lor, la visurile lor, pentru a se dedica familiei. Și asta pe lângă alte presiuni – de a arăta într-un anumit fel, de a fi gospodine perfecte, de a face totul impecabil. Sunt alegeri grele pe care trebuie să le iei în rolul de femeie, și mă bucur că am avut puterea de a nu renunța.

​

Ce ai vrea să se schimbe în societate pentru ca munca femeilor ca tine să fie mai susținută?

Din punct de vedere profesional, mi-aș dori ca toate femeile să beneficieze, în mod egal, de aceleași drepturi și responsabilități ca și bărbații. Însă lucrurile se schimbă profund în momentul în care o femeie devine mamă. Nu aș fi putut înțelege cu adevărat acest lucru până nu am trecut eu însămi prin această experiență.

Ar trebui să normalizăm prezența unei proaspete mămici împreună cu bebelușul ei la un curs, fără să o judecăm. Ar trebui să fie perfect acceptabil ca o mamă să participe la o ședință pe Zoom având copilul în brațe – nu este lipsă de profesionalism, este dovada că acea femeie încearcă să își urmeze în continuare visul, în timp ce are grijă de copilul ei. Iar un copil nu este un bagaj pe care îl poți lăsa oriunde și cu oricine. Ar fi atât de multe de adaugat aici...

​

Care e legătura ta cu patrimoniul, cultura, natura, tradiția? 

Cred cu tărie că atât cultura, cât și natura ne ajută să rămânem oameni. În toată agitația cotidiană, ele ne reamintesc de lucrurile care nu se văd cu ochiul liber, dar care contează cel mai mult – de sufletul nostru. Sunt ancore care ne țin conectați la ceea ce e esențial, care ne învață să fim mai conștienți, mai prezenți, mai buni.

​

Ce înseamnă comunitatea pentru tine? Ai o comunitate de sprijin?

Da, am o comunitate de oameni faini în jurul meu. Comunitatea îți dă puterea de a realiza lucruri care, de unul singur, ți-ar fi imposibile. Fără o comunitate în jurul nostru, am fi doar niște ,,lupi de stepă”.

 

Ce simți că lași în urmă, ce „fir magic” duci mai departe?

Prin copilul meu las bucuria vieții și tot ce poate însemna fericirea pe acest pământ, iar prin munca mea, ofer șansa unor copii speciali de a se bucura și de a-și atinge potențialul cu ajutorul muzicii.

​

Dacă ai putea păstra o imagine care te definește, care ar fi aceea?

Dacă vorbim despre cum aș vrea să rămân în mintea celor din jur, mi-aș dori să le rămână imaginea unui om simplu și bun. Iar dacă ar fi să aleg un vizual care să mă reprezinte, probabil aș alege să fiu pe scenă, alături de un pian, cu băiețelul meu în brațe — fără niciun public.

 

Dacă ai putea lăsa un mesaj pentru o altă femeie care acum își începe drumul, care ar fi acela?

Mi-ar plăcea să cunosc mai întâi povestea acelei femei, înainte de a-i da un sfat. Pentru că începuturile nu sunt niciodată ușoare, iar fiecare dintre noi le trăiește diferit. Cred că cel mai valoros sprijin pornește din ascultare și înțelegere.

​​

​