Mariana Frătiță

Cine ești, dincolo de titluri? Cum te-ai descrie, dincolo de meserie sau funcție?​

Niciodată mulțumită, mereu în căutare. Am senzația că încă nu mi-am descoperit Nordul.​

​

Care este povestea ta? Dacă te-ai opri o clipă și ai privi în urmă la drumul tău, ce momente, oameni sau alegeri simți că te-au adus unde ești azi?​

În copilărie citeam mult și mergeam des la cinematograful din sat. La joacă nu aveam limite: dacă nu găseam parteneri, plecam singură. Ajungeam la calea ferată să număr vagoanele trenurilor marfare sau mergeam la Bistrița să mă plimb prin apă, imaginându-mă Ana Karenina sau un personaj din romanele lui Thomas Hardy.

Adolescența a fost mai liniștită. Făceam naveta la liceu, nu aveam gașcă, iar verile le petreceam acasă, citind. Facultatea a fost grea și nu mi-a oferit ce căutam, dar m-am refugiat în teatru, filarmonică, cinema și plimbările prin Copou alături de prima iubire. Îmi plăcea să desenez. Am participat la un concurs și am primit o mențiune – încă păstrez carnețelul primit atunci.

După absolvire am ajuns în Valea Jiului, departe de „lumea dezlănțuită”, și am început să gust realitatea. Eram un inginer bun? Poate. Fiind educată pe principii morale, nu mă regăseam prea mult în societatea în care intrasem.

​

Ce te face să simți că îți urmezi drumul tău, autentic?​

Cred că cineva trebuie să valideze ceea ce faci. Eu am ales ingineria, dar nu era ceea ce îmi imaginasem și nici ceea ce îmi doream cu adevărat. Munca în producție, cu organizarea, randamentul și responsabilitățile ei - la început avea un sens, dar în adâncul meu știam că nu era drumul meu autentic.

​

Ce crezi că te diferențiază în felul în care faci ceea ce faci?​

Totul a început când băiatul meu, David, era în clasa I. Ne-am înscris împreună la Școala Populară de Artă (mai mult pentru el, fiind un copil plin de energie). Am descoperit însă că și mie îmi plăcea enorm. 

La 46 de ani am mers împreună într-o tabără de creație la Ciucea. A urmat apoi facultatea de Arte la Universitatea de Vest din Timișoara, unde mi-am luat licența în Pedagogia artelor plastice și decorative. La 51 de ani eram deja licențiată. Am combinat textilele cu arta plastică și așa am început să creez colaje.
 

Ce cred că mă diferențiază este profunzimea gândului creator. În țesături nu văd doar decorativ, ci prețiozitate și un mijloc de expresie.

​

De unde vine pasiunea ta? Ți-o amintești din copilărie, de la cineva anume?​

Copilăria mea se învârtea în jurul mamei, pe care o numeam „Cumințenia Pământului”. Nu mă certa niciodată și mi-a transmis, fără să vrea, meșteșugurile ei: cusut, tors, croitorie, spălatul lânii în Bistrița. În casă aveam covoare țesute manual, perdele croșetate, paturi pictate. Toate aceste lucruri mi-au hrănit imaginația.

 

Ce oameni, locuri sau întâmplări ți-au modelat parcursul? ​

Au fost multe modele: mama, învățătoarea mea, diriginta din liceu, profesoara de engleză și profesorul de desen din școala generală. Doamna Gabriela Tăbăcaru, profesoară de engleză la Galați, mi-a deschis orizonturile. Profesorul Mihai Agape mi-a spus că am talent și să perseverez. La facultate, cursurile de design mi-au confirmat că iubesc culoarea și compoziția.

​

Ai avut vreodată sentimentul că alegerea ta nu e „valoroasă” pentru alții? Cum ai depășit acel moment?​

Am învățat că, oriunde și orice fac, trebuie să fac bine. Nu accept lucru de mântuială. Am fost inginer 40 de ani - o muncă de uzură pe care nu aș mai repeta-o.

​

Ce înseamnă pentru tine să creezi/ construiești/ descoperi?​

Este fascinant. Creativitatea scoate la iveală resurse nebănuite. A crea înseamnă să gândești profund cu materialele pe care le ai în față. Ele trebuie să transmită stările tale: suferința, iubirea, transcendența.

​

Ce vrei să transmiți prin munca ta?​

Încă nu pot să mă dedic exclusiv atelierului, dar lucrările mele transmit emoție și căldură sufletească. Împletesc trecutul cu prezentul folosind țesături vechi, vopsite și integrate în compoziții.

​

Ai o rutină sau un ritual care te ajută să te reconectezi cu sensul a ceea ce faci?​

Da. Îmi fixez o temă, adun materialele, folosesc tot spațiul disponibil. Ascult muzică și mă concentrez complet.

​

Ce înseamnă pentru tine să fii vizibilă? E o nevoie, o provocare, o alegere?​

Am conștientizat nevoia de vizibilitate atunci când mi-am depus dosarul pentru intrarea în U.A.P.R. Trei ani am cutreierat țara cu expoziții personale, ca stagiar, iar apoi am muncit din nou pentru dosarul de definitivat. După admiterea ca membră deplină a filialei U.A.P.R. Târgu Jiu, am continuat să expun atât în oraș, cât și în țară, în expoziții de grup și personale. Pentru mine, vizibilitatea a fost mai întâi o alegere - îmi doream validarea ca artist plastic. A fost și o provocare, dar mai puțin o nevoie.

​

Ți s-a întâmplat să fii subestimată pentru că ești femeie?​

Nu, și nici nu m-a interesat asta. Pentru mine contează să fiu mulțumită de ceea ce fac.

​

Ce ai vrea să se schimbe în societate pentru ca munca femeilor ca tine să fie mai susținută?​

Cred că societatea se schimbă prin lucrul bine făcut, de fiecare dintre noi, în fiecare zi. Nu am mari așteptări - algoritmul după care funcționăm ca societate se va menține mult timp. Dar fiecare lucru făcut cu responsabilitate și seriozitate poate aduce, treptat, schimbarea.

​

Care e legătura ta cu patrimoniul, cultura, natura, tradiția? ​

Sunt repere fundamentale. Le respect și încerc să contribui, reinterpretând simbolurile în limbaj plastic actual. Am adus artiști mari la Târgu Jiu, în galeria „Constantin Brâncuși”, și cred că asta este o formă de moștenire culturală.

​

Ce înseamnă comunitatea pentru tine? Ai o comunitate de sprijin?​

Sunt membră a U.A.P.R. Târgu Jiu. Avem programe expoziționale și colaborăm cu Primăria și Centrul „Constantin Brâncuși”. Este o comunitate de sprijin real.

 

Ce simți că lași în urmă, ce „fir magic” duci mai departe?​

Firul meu magic este curajul de a întoarce timpul în favoarea ta. L-am recunoscut anul trecut, la expoziția numită chiar așa, „Firul Magic”, și curatoriată de Mimi Necula, unde am expus împreună cu Maria Negreanu și Mariana Grumăzescu Voicu. Îl duc mai departe pentru oricine îndrăznește să înceapă la 51 de ani o facultate de arte, să devină membră U.A.P.R. și să își asume, pe deplin, să fie artistă.

​

Dacă ai putea păstra o imagine care te definește, care ar fi aceea?​

„La expoziția Sacrul în artă, pe care am curatoriat-o alături de doi colegi, fiul meu Alex a venit cu familia lui. Nepoțelul Patric, care nu împlinise încă doi ani, a alergat spre mine și mi-a ținut mâna neclintit întreaga expoziție. A fost ca și cum acel gest simplu ar fi devenit imaginea vie a ceea ce sunt și ce las mai departe.

 

Dacă ai putea lăsa un mesaj pentru o altă femeie care acum își începe drumul, care ar fi acela?​

Pentru artă, la fel ca pentru medicină sau preoție, îți trebuie talent și chemare. Ai nevoie de curaj, sacrificiu, uneori chiar singurătate și discuții lungi cu tine însăți. Uneori vrei să renunți, alteori deschizi ușa cu forță și începi din nou. Nu există o rețetă, fiecare artist are temperamentul său.

​​

​